Câmpulungul, precum şi întreaga regiune istorică a Muşcelului, pierdeau, în a doua parte a secolului al XIX-lea, un tren imens al dezvoltării economice, atunci când oraşul declina solicitarea domnitorul Carol I de a-şi construi aici reşedinţa regală, în speţă castelul Peleş. În 2003, autorităţile vremii, lipsite complet de orice viziune strategică, repetau episodul nefast menţionat, ignorând complet, prin deciziile luate, oportunitatea dezvoltării colaborării uzinei ARO cu Dacia – Renault.
„Astăzi, fosta platformă industrială ARO ar fi putut să fie una dintre cele mai importante furnizoare de componente pentru uzinele Dacia-Renault de la Mioveni ”, este perspectiva de care n-a avut parte uzina de la Câmpulung, concluzie punctată de Sergiu Marcu în recenta sa prezentare pe un subiect deosebit de sensibil: „25 de ani de la începerea colaborării ARO – Dacia pentru piese ştanţate şi ambutisate”.
Tema interesantă a fost abordată cu tact şi delicateţe de orator, fiind vorba despre perioada ultimilor ani de activitate a uzinei câmpulungene, al cărei sfârşit n-ar fi existat dacă s-ar fi menţinut şi continuat colaborarea cu uzina de la Mioveni, preocupată să dezvolte la ARO fabricaţii solide şi consistente de componente auto.
Planurile s-au năruit, însă, în 2003, anul hotărâtor pentru soarta uzinei de la Câmpulung. În timp ce, la mijlocul acelui an, Dacia-Renault insista la Autoritatea pentru Privatizarea Activelor şi Participaţiilor Statului (APAPS) pentru dezvoltarea unor sectoare de fabricaţie din ARO ca furnizoare de componente DACIA – şi oferea şi garanţii pentru un asemenea proiect strategic -, APAPS ignora complet solicitarea şi decidea pentru ARO o pseudo-privatizare, care, la orice analiză serioasă de strategii industriale, nu putea să se finalizeze decât printr-un EŞEC TOTAL.
Vezi mai mult pe: https://aro4x4.ro/aro-pierdea-in-2003-trenul-colaborarii-cu-dacia-renault/
